În profesiile din domeniul legal, aversiunea constituie chiar natura jocului.

Problema a luat o asemenea amploare în Statele Unite, încât tot mai mulţi avocaţi lansează un semnal de alarmă în mediul public. Este şi cazul lui Yvette Hourigan, directorul organizaţiei Kentucky Lawyer Assistance Program, care a făcut declaraţia de mai sus postului de televiziune CNN, în anul 2014. Organismul pe care Hourigan îl conduce îşi propune să ajute avocaţii, studenţii la drept sau judecătorii care se confruntă cu probleme importante de sănătate mintală şi să prevină cazurile de suicid. Iar acestea din urmă nu sunt puţine. De fapt, incidenţa a crescut într-atât, încât fenomenul este studiat de sociologi, psihologi şi specialişti în drept care îşi găsesc subiecţi chiar din rândul avocaţilor aspiranţi, atinşi, se pare, de depresie, chiar înainte de a absolvi facultatea de drept.

Desigur, fenomenul acesta îngrijorător nu se limitează la continental american, cu atât mai mult cu cât lumea noastră pare să fi desfiinţat graniţele şi să fi micşorat distanţele între societăţi ori comunităţi mai mici sau mai mari. Astăzi, marile firme de avocatură au filiale în mai multe ţări şi pe mai multe continente. Contactele profesionale sau de business nu se mai rezumă de mult la frontierele statale. De aici, realitatea unui mediu din ce în ce mai concurenţial, deci tot mai exigent şi mai solicitant pentru avocatul care lucrează într-un mare birou de avocatură, ca şi pentru cel care îşi conduce propria afacere. 

„Mă simţeam vânată, mă simţeam singură”, mărturisea încă din 2007, pentru BBC, o avocată de la o mare firmă de avocatură din City-ul londonez. „Ziua începea în mod obişnuit la ora 6 a.m. În mod tehnic, orele noastre de lucru erau de la 9.30 a.m. la 5.30 p.m. cu o oră pentru pauza de masă. Dar, din moment ce eram ‘invitaţi’ să semnăm o renunţare în scris la aceste drepturi ce se încadrau în directiva UE asupra programului de lucru, totul rămânea la nivel academic.” Pe zi, orele facturabile trebuia să fie 8 sau 9, dar avocata mărturiseşte că, practic, munca se prelungea cu mult peste această normă: îşi luau de lucru acasă, până târziu în noapte sau pe perioada week-end-urilor. Din cauza diferenţelor de fus orar, erau nevoiţi să comunice cu clienţi din alte ţări la ore din afara programului. Pentru a menţine reputaţia firmei, trebuia să participe la numeroase training-uri şi la activităţi pro-bono. Prânzul era luat în mare grabă, cu permanenta preocupare ca timpul petrecut în pauză să nu îi fie imputat. Timp de doi ani nu a gătit deloc acasă: obişnuia să ia repede micul dejun de la cantina personalului, să mănânce prânzul pe scaun, la birou şi, adeseori, să ajungă la cantină şi pentru masa de seară, doar pentru a se reîntoarce apoi la lucru. Cel mai adesea se întorcea acasă după ora 11 p.m., făcea o baie şi se prăbuşea în pat spre a o lua de la capăt a doua zi în zori. Dincolo de program, lipsa vieţii personale, senzaţia de control permanent, exigenţele firmei, aşteptările asupra randamentului sau lupta pentru un loc mai bine plasat în ierarhie, precum şi hărţuirile clienţilor i-au făcut pe mulţi avocaţi să cedeze. Avocata londoneză mărturiseşte că ea însăşi a ajuns în acel punct, suferind de anorexie şi depresie şi fiind obligată să părăsească firma de avocatură respectivă. 

În societatea românească se vorbeşte rareori despre suicid, depresie sau nevroze cauzate de burn-out-ul profesioniştilor din domenii de activitate puternic concurenţiale. Deşi studiile arată că, la nivel european, românii muncesc mai mult decât locuitorii altor ţări de pe continent şi sunt plătiţi mai prost pentru munca pe care o prestează. Despre stres şi efectele acestuia asupra vieţii profesionale şi personale a avocaţilor nu se vorbeşte în spaţiul public. Dimpotrivă, societatea pare să îi considere pe avocaţi nişte privilegiaţi, pentru că reuşesc să aibă, în general, câştiguri peste medie. La nivel naţional, se pare că românii au dificultăţi în a găsi un loc de muncă, apoi în a fi retribuiţi satisfăcător pentru a  putea duce o viaţă cât de cât decentă. Din fericire, situaţia persoanelor înalt calificate s-a mai îmbunătăţit în marile oraşe. Însă, la fel ca în vest, bună-starea vine la pachet cu multe neajunsuri. Ca mulţi alţi profesionişti, avocaţii muncesc mult, în condiţii stresante şi au parte de o serie de presiuni în cariera lor. Atunci când la presiunile previzibile unei pieţe concurenţiale se adaugă şi cele de natură politică, de pildă, sau când avocaţii se confruntă zi de zi cu flagelul corupţiei sau al criminalităţii, capacitatea de a păstra un echilibru între viaţa profesională şi cea personală şi aceea de a rezista stresului se diminuează semnificativ.

Ne-am aflat, la rândul nostru, nu o singură dată în cariera noastră, pe marginea prăpastiei. Din fericire, am reuşit, cumva, să facem pasul decisiv înapoi, să ne repliem asupra propriei noastre fiinţe şi să ne recompunem, să ne regăsim. Am avut parte de mult stres, de presiunea termenelor-limită, de imposibilitatea de a ne rezuma la programul celor 8 ore. Ne-am confruntat cu situaţii neprevăzute, care ne-au testat viteza de reacţie şi creativitatea, a trebuit să ne adaptăm din mers unor situaţii de comunicare eterogene, am avut de a face cu personalităţi dificile sau pur şi simplu cu oameni aflaţi în situaţii-limită. Ar fi o ipocrizie să spunem că am trecut pe loc, cu brio, toate testele, că am găsit soluţii la toate încercările din cariera noastră sau din viaţa noastră personală. Cumva, şi cu ajutor de Sus, am reuşit să ne ridicăm de jos şi să încercăm să învăţăm ceva din toate acestea. Am pus accent pe toate lucrurile care simţeam că ne împlinesc sufleteşte şi am încercat să ne formulăm cu atenţie priorităţile. Ne-am informat, am studiat şi am lucrat în primul rând asupra noastră, considerând că, în acest fel, vom putea fi mai eficiente în intenţia de a fi de folos celorlalţi.

De la un anumit punct, am simţit nevoia de a pune totul pe hârtie, de a sistematiza toate aceste experienţe (care, în definitiv, ne-au format) într-o metodă care să poată fi utilă şi altora. Pentru că am hotărât să începem schimbarea de la noi înşine, am schiţat în cartea noastră, „Unici şi Diferiţi”, acele principii şi strategii care ne-au ajutat să găsim un echilibru între viaţa noastră profesională şi cea personală, astfel încât să ne simţim deopotrivă fericite şi împăcate cu ceea ce suntem şi să găsim satisfacţie într-o carieră de succes. Stresul este un subiect care apare de multe ori în paginile acestei prime cărţi, atât de dragă nouă.

Pentru că ne-am dorit, apoi, să ne adresăm direct colegilor noştri avocaţi, am scris a doua carte “ Mai mult decat un avocat “ DFL, cu intenţia ca orice avocat, fie el începător sau experimentat, să poată găsi strânse la un loc o serie de recomandări şi de sfaturi practice privind modalităţile de reducere a stresului şi de contracarare a efectelor sale în activitatea noastră profesională. Credem că fenomenul burn-out, tot mai des întâlnit astăzi, îşi poate găsi antidotul într-o triplă schimbare: de optică, de atitudine şi de acţiune. Credem că secretul constă în găsirea unui punct de echilibru între profesie şi viaţa personală. Iar această armonie se poate realiza prin dezvoltarea competenţelor profesionale, în paralel cu dezvoltarea noastră personală. În cea de-a doua noastră carte, „Mai mult decât un avocat”, ne-am adresat avocaţilor şi problemelor lor, cu speranţa să putem contribui la formarea unei generaţii de profesionişti în avocatură care să se dovedească mai puternici în faţa presiunilor şi provocării mediului nostru profesional. Avocaţi care, mai presus de cauzele câştigate, să preţuiască oamenii şi unicitatea lor, care vor şti să rămână autentici şi în armonie cu ei înşişi, cu profesia lor, cu lumea în general.