„Suntem, în momentele cele mai intime şi mai subiective ale vieţii noastre, nu numai victimele, ci şi artizanii timpului de care dispunem. Timpul nostru suntem noi înşine!” (Carl Gustav Jung).

Timpul pune multe probleme minţii omeneşti. Dincolo de discuţia filozofică asupra timpului, ştiinţa însăşi nu a reuşit să ofere un răspuns satisfăcător la întrebarea „ce este, de fapt, timpul?”. Mai mult, în 2001 are loc un experiment care arată că, la nivelul universului microscopic, timpul nu există. În fizica cuantică, comportamentul particulelor nu ţine cont de ideea clasică de spaţiu şi nici nu se poate spune că are o evoluţie în parametri temporali. Einstein arătase, mai înainte, că şi la nivel macroscopic timpul e relativ: la viteză sau gravitaţie mare, timpul se scurge mai încet.  Înainte ca neuroştiinţa şi psihologia să o demonstreze experimental, cu toţii am putut constata pe pielea noastră că, în anumite circumstanţe, percepem diferit timpul: în funcţie de o serie de factori biologici sau psihologici, avem impresia că timpul trece mai repede sau mai încet decât ne indică ceasul. 

Iată că o serie de informaţii ne pot face să ne îndoim de existenţa obiectivă sau măcar de aspectele principale ale unei componente definitorii a lumii în care (credem că) trăim. Timpul ni se scurge printre degete, ne scurtează experienţele fericite şi ne lungeşte tristeţea, aşteptarea sau angoasa. Timpul ne face să ne gândim cu inima fremătândă la clipele de bucurie pe care ni le promite viitorul şi să lăcrimăm melancolic la amintirea trecutului irepetabil. Timpul ne reaminteşte, cu fiecare clipă care trece, de natura noastră efemeră, ne duce cu un moment mai aproape de propria extincţie. 

Suntem stăpânii timpului nostru sau supuşii lui?

În aceste condiţii, „a dărui din timpul nostru” pare mai degrabă o expresie foarte metaforică, departe de a reflecta o stare de lucruri obiectivă. Suntem deţinătorii timpului vieţii noastre sau suntem fiinţe înscrise în timp? Suntem artizanii sau victimele lui?  În ultimă instanţă, dilema se rezolvă prin asumarea unuia dintre cele două puncte de vedere – în esenţă fatalism sau liberul arbitru.

Victimizarea în faţa trecerii inexorabile a timpului e poate calea cea mai uşoară, pentru că ea nu presupune vreun efort consistent din partea noastră, nu ne cere să facem vreo schimbare, nu ne schimbă datele realităţii noastre liniştitoare, nu ne scoate din confortul nostru – fie el şi iluzoriu.

Conceptul Be Different se revendică, însă, de la principiul liberului arbitru. A fi diferit înseamnă a alege în cunoştinţă de cauză şi a fi responsabil pentru alegerile făcute. Statutul de fiinţă liberă implică deplina asumare a responsabilităţii asupra propriei vieţi. Desigur, e imposibil de imaginat o viaţă de om în afara timpului. Viaţa fiecăruia dintre noi e o poveste care se conturează în timp şi care poate fi spusă apoi de nenumărate ori. Fiecare narare a ei se desfăşoară, la rândul ei, în timp. Viaţa noastră e suma experienţelor care se succed până la dispariţia subiectului lor. A ne „umple timpul” înseamnă a ne implica responsabil în experienţele pe care ni le oferă viaţa sau pe care le căutăm noi. Luăm, astfel, frâiele timpului propriei existenţe. 

Desigur, e o alegere curajoasă, mai ales în condiţiile în care, pentru cei mai mulţi dintre noi timpul limitat al propriei existenţe constituie o necunoscută. Tocmai această incertitudine contribuie în mod decisiv la sentimentul angoasant pe care îl resimţim de multe ori la confruntarea cu timpul care ne este dat. Ştim că intervalul poate fi mai lung sau mai scurt, ştim că el se poate încheia mâine sau peste câteva zeci de ani: acest fapt este, în sine, extrem de disturbant. De aceea ne construim iluzia unui timp nedeterminat şi ne comportăm de multe ori ca şi cum l-am şti nelimitat, ca şi cum am fi sortiţi să trăim veşnic. Ne umplem, atunci, clipele cu experienţe pe care noi înşine nu le-am aminti în povestea vieţii noastre. Ne trăim viaţa ca şi cum am avea la dispoziţie o eternitate şi amânăm lucrurile cu adevărat importante pe seama unui viitor nedefinit. Prinşi în rutina gri a zilelor omului contemporan, ne programăm mereu pentru „mai târziu” ore petrecute alături de cei dragi. Uităm, astfel, că acele ore nu aparţin realităţii palpabile. Ceea ce conştiinţa poate cataloga drept timp „obiectiv” e numai clipa prezentă. În mod paradoxal, atunci când vom începe să citim următoarea frază din acest text, aceasta clipă a şi trecut.

Trăieşte clipa prezentă (în mod responsabil)

Să încercăm, aşadar, să valorificăm pe cât putem clipa prezentă. Să fim acum alături de cei care ne iubesc, să oferim acum ajutorul nostru, să comunicăm acum, faţă în faţă, cu semenii noştri, să fim acum prezenţi în propria noastră viaţă, pe deplini conştienţi de ce ne oferă prezentul, pe deplin împăcaţi că am umplut clipa trecătoare cu lucruri memorabile. Carpe diem nu e un îndemn la o viaţă iresponsabilă, la o abordare superficială, ci o invitaţie la asumarea responsabilităţii pentru clipa prezentă, singura pe care o putem numi realitate - „Nimeni n-a trăit în trecut, nimeni nu va trăi în viitor; prezentul e modul oricărei vieţi.” (Arthur Schopenhauer). A încerca să aducem în prezent acele experienţe ale vieţii pe care le considerăm importante e singura atitudine logică pe care o recomandă deopotrivă filozofi, artişti sau patroni ai artelor, căci „proştii vorbesc mult despre trecut, înţelepţii despre prezent iar nebunii despre viitor” (Marie du Deffand). 

Se poate obiecta, însă, prin faptul că viaţa modernă are constrângerile ei, că cei mai mulţi dintre noi trebuie să se conformeze unei rutine care prevede şi momente monotone sau repetabile, o rutină care lasă puţin timp contactului în carne şi oase cu familia, cu prietenii, cu oameni pe care îi preţuim. De cele mai multe ori, de respectarea acestei rutine depinde bunăstarea noastră şi a familiei noastre. Şi totuşi, nu e imposibil să valorificăm la maxim clipa prezentă. E de ajuns să ne construim viaţa pe principiul cunoaşterii de sine, a acceptării şi cultivării propriei unicităţi, a conştientizării diferenţelor şi unicităţii semenilor noştri. Să ne umplem clipa prezentă cu experienţe memorabile, demne de a le aminti în povestea vieţii noastre, chiar dacă aceste experienţe fac parte din rutina noastră. O bună cunoaştere de sine, acceptarea şi cultivarea darurilor unice cu care ne-am născut ne pot face să ne urmăm cu adevărat vocaţia şi să alegem o profesie care să se identifice cu pasiunea noastră. În locul obositoarelor ore petrecute zilnic la un loc de muncă de unde abia aşteptăm să scăpăm pentru a sucomba, dezamăgiţi, pe canapeaua din sufragerie în faţa televizorului, ne putem umple prezentul cu o rutină care să ne îmbogăţească în fiecare zi universul interior. Putem evita discrepanţa între prezentul dedicat profesiei şi promisiunea viitoare mereu amânată de a dedica timp celor dragi prin grija pentru asigurarea unui echilibru între viaţa personală şi cea profesională. 

Desigur, nu există reţete de-a gata, nu există dozaje potrivite pentru toţi, care să alcătuiască un tot armonios între timpul acordat profesiei şi cel dăruit familiei sau prietenilor. Viaţa nu are instrucţiuni de folosire universal valabile. Putem găsi aşa ceva numai în revistele glossy. Fiecare e dator să se cunoască, să îşi exploreze adevărul personal şi să îşi personalizeze povestea de viaţă. Desigur, a trăi permanent într-o stare de exuberanţă a trăirii clipei prezente nu e un obiectiv realist, după cum nici nu poate fi un lucru prea benefic. Însă e bine să ne amintim, măcar din când în când, cât de important e momentul acesta trecător şi cât de limitate sunt clipele vieţii noastre. 

Pierderea timpului, pierderea măsurii

Pe lângă aceste constrângeri de ordin economic sau social, lumea contemporană ne oferă mii de alte ocazii de a amâna într-un viitor nedeterminat lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Revoluţia realităţii virtuale pare să fi schimbat în mod decisiv caracterul contactelor interumane. Ne construim „profiluri” online (adevărate identităţi alternative), comunicăm din spatele unui ecran de computer, intrăm în lumi virtuale şi realizăm că petrecem acolo mai mult timp decât am putut estima.

Însăşi informarea tradiţională, prin intermediul cărţii sau al ziarelor, era limitată de spaţiul grafic tipărit. Astăzi, căutăm informaţia într-un spaţiu virtual nelimitat, al hypertextului: fiecare text la care ajungem trimite la altele, acestea la altele şi tot aşa. Mai mult, fiecare termen al textului pe care-l parcurgem ne poate trimite la un întreg set de date care ne vor trimite la altele, apoi la altele... De multe ori, capacitatea noastră de concentrare scade dramatic în faţa avalanşei de informaţie care pare să nu aibă vreun sfârşit. 

Mai grav, ne risipim atenţia acordând timp preţios informaţiilor neimportante sau chiar frivole. Informarea a devenit „infotainment” – din cuvintele englezeşti information şi enterteinment. Bârfa aşa-zicând tradiţională, prezentă la nivelul micilor comunităţi, a fost extinsă la scara mass-media, oferindu-ne o nouă modalitate de a ne petrece timpul liber pe care l-am fi putut dedica prezenţei alături de oameni importanţi pentru noi sau pasiunilor noastre. 

Petrecem mult din timpul nostru liber în faţa ecranului, fie că e vorba de cel al televizorului, al computerului sau al noilor telefoane inteligente ori al tabletelor. Noile generaţii trăiesc o copilărie din ce în ce mai străină de copilăria bunicilor şi chiar a părinţilor lor. E o copilărie din ce în ce mai tristă, din care contactele interumane par să dispară din ce în ce mai mult, înlocuite de comunicarea virtuală sau chiar de lipsa de comunicare. Copiii noştri par să fie din ce în ce mai incapabili să-şi petreacă „timpul liber”. De altfel, mulţi dintre ei sunt incapabili să se relaxeze în linişte, să fie complet rupţi de zgomotul sau de informaţia care îi bombardează neîncetat. Chiar zgomotul străzii le e străin; preferă să îl înlocuiască cu sonorul dat la maxim al căştilor conectate la Mp3/4. 

Simţurile noastre sunt capabile să se adapteze la niveluri diferite ale stimulilor. Noile generaţii se obişnuiesc, într-un ritm din ce în ce mai accelerat, cu niveluri tot mai mari ale intensităţii cu care lumea înconjurătore îi asaltează. În zgomotul acesta continuu, e foarte puţin probabil ca vocea membrilor familiei să mai aibă vreo şansă să se facă auzită. Codul comunicării însuşi s-a schimbat. Una e să simţi şi să transmiţi persoanei cu care vorbeşti, între patru ochi, furia sau dezamăgirea ta şi alta e să transmiţi, de la tastatura dispozitivului, :-|| sau :-e („furios”, „dezamăgit”). Riscul e ca acest tip de comunicare să ne facă pe toţi, în cele din urmă, :-I („indiferenţi”). Şi atunci, n-am mai avea nici măcar motiv de LOL. 

FAQ: Ce este timpul?

Timpul e, de când lumea, o provocare pentru mintea omenească. Iată că lumea contemporană a complicat şi mai mult toată problematica legată de timp. Trăim într-o realitate foarte complicată, o realitate ale cărei date devin din ce în ce mai discutabile, din ce în ce mai supuse percepţiei subiective. Suntem din ce în ce mai ameninţaţi de pericolul de a ajunge să ne îndoim chiar de posibilitatea de a fi noi înşine creatorii propriei poveşti. Starea de prezenţă în clipa de faţă, conştientizarea ei şi asumarea liberului nostru arbitru ne redă valoarea de fiinţe libere, capabile să îşi modeleze viaţa şi să fie responsabile de propria existenţă.

„Ce este deci timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, ştiu ce este. Dacă vreau să explic celui ce mă întreabă, nu mai ştiu”, spune marele filozof al secolului al IV-lea d.Hr. care a fost Sfântul Augustin (Augustin din Hipona). Într-adevăr, ne e greu să explicăm lucrurile care constituie lumea în care trăim şi care ni se par oarecum implicite existenţei noastre. Cu toate acestea, tot ce ne rămâne de făcut este să umplem această existenţă cu experienţe care să ne justifice caracterul de fiinţe unice, chemate să ajungă la asemănarea cu divinitatea, cu sursa unică din care au izvorât.