Sa ne amintim de un mare avocat care a ales sa fie mai mult decat un avocat in cautarea adevarului . În căutarea adevărului, Mahatma Ghandi a avut de luptat în primul rând cu sine însuşi. Înainte de a întreprinde campaniile sale celebre care au dus la schimbarea lumii, a început schimbarea cu propria persoană.

„Nu poate exista pace interioară fără cunoaştere adevărata”. Fără cunoaşterea de sine.
„Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.”

În 1930, revista Time l-a declarat pe Mahatma Ghandi omul anului. În 1999, Time publica o listă cu primii 100 cei mai importanţi oameni ai secolului XX şi îl recunoaştea pe Albert Einstein ca „persoana secolului”, un secol marcat de progresul ştiinţei.

Locul al doilea e ocupat de Ghandi, în semn de recunoaştere internaţională a schimbării profunde pe care acesta a inspirat-o, chiar şi într-un secol al tehnologiei, în conştiinţa oamenilor de pretutindeni. Veacul trecut rămâne în istorie ca o epocă a contrastelor. Pe de o parte, importantul salt tehnologic şi, pe de altă parte, distrugerile imense provocate de războaie din ce în ce mai nimicitoare. Câştigarea unor importante drepturi civile în multe ţări din lume, dar şi abuzuri pline de cruzime asupra indivizilor din diferite părţi ale mapamondului, din cauza rasei, a culorii pielii, a convingerilor politice sau religioase. Un secol în care multe foste colonii şi-au câştigat independenţa, dar şi un secol în care multe ţări au devenit libere numai cu numele, găsindu-se în stare de dependenţă economică faţă de marile puteri ale momentului. Într-un astfel de secol, viaţa unei personalităţi precum Mohandas Karamchand Gandhi (1869-1948) a fost şi continuă să reprezinte un punct de referinţă, un simptom al nevoii umanităţii de a da, în cele din urmă, un sens optimist istoriei sale.

Ghandi s-a născut la 2 octombrie 1869 în Porbandar (numit şi Kathiawar), dintr-o familie indiană din Vaisha, casta neguţătorilor, aflată în partea superioară a ierarhiei sociale. Ziua sa de naştere este sărbătoare naţională în India (Gandhi Jayanti). Pe 15 iunie 2007, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat în unanimitate rezoluţia care declară 2 octombrie drept „Ziua Internaţională a Non-Violenţei”.

În copilărie, Ghandi mărturiseşte că era timid, vorbea puţin şi nu avea rezultate şcolare prea strălucite. La vârsta de 13 ani, familia îi găseşte de soţie o fată de vârsta lui, pe Kasturba (sau Kasturbai) Makhanji, de la care va primi patru fii şi care îi va sta alături, pe tot parcursul vieţii, până în anul stingerii ei, în 1944. Frecventează Samaldas College în Bhavnagar unde, după dorinţa tatălui său, studiază dreptul fără prea mult entuziasm şi renunţă după un trimestru. La vârsta de 18 ani, un prieten de familie îl sfătuieşte să plece în Anglia, să devină avocat pentru a putea ocupa apoi postul tatălui său, decedat în urmă cu doi ani. În septembrie 1888 îşi începe studiile la University College în Londra, pentru a deveni avocat, lăsându-şi acasă soţia şi primul băiat, nou-născut. Timp de trei luni, încearcă să devină un veritabil gentleman englez: îşi cumpără costume europene, îşi îmbunătăţeşte accentul englezesc, învaţă franceză şi ia lecţii de vioară şi dans. După aceste prime trei luni din cei trei ani pe care îi petrece la Londra, hotărăşte că aceste eforturi sunt o pierdere de timp şi de bani şi începe să ducă o viaţă simplă, dedicată studiului. Respectând un jurământ solemn făcut la cererea mamei sale, Mohandas nu se atinge de vin, femei şi carne pe parcursul şederii în Anglia.

Dar ceea ce impresionează în această primă parte a vieţii sale sunt acele amănunte pe care Ghandi însuşi le descrie în autobiografia personală şi care îl înfăţişează ca pe un copil şi apoi un tânăr extrem de timid, cu destule fobii, mediocru la şcoală, căzând adeseori în tot felul de „păcate” cum le numeşte el. În general, avem toate datele unei personalităţi care nu promite nici pe departe anvergura figurii care va deveni „Părintele naţiunii”, luptătorul paşnic pentru drepturile conaţionalilor săi şi pentru independenţa Indiei, gânditorul profund, teoreticianul non-violenţei, autorul prolific. De fapt, la vârsta senectuţii, Ghandi spune despre el că nu este nici guru, nici profet, nici învăţător infailibil, ci pur şi simplu o fiinţă umană. „Viaţa mea este mesajul meu”.

În Londra se dedică studiului şi unei vieţi simple, chiar austere. Doi colegi englezi îl roagă să studieze împreună Bhagavad Gita. Lectura e nouă şi pentru Ghandi care va declara mai târziu că această scriere străveche a devenit „dicţionarul său de conduită”, „o soluţie de-a gata la toate problemele mele”. Un prieten creştin îl convinge să citească Biblia. Noul Testament îl impresionează în mod deosebit şi mai cu seamă Predica de pe munte. Întoarcerea celuilalt obraz şi dăruirea celei de-a doua haine celui care ţi-o fură pe prima sunt pilde care, alături de scrierea sacră hindusă, duc la apariţia in nuce a principiilor de bază în filozofia sa, construită în jurul ideii de non-violenţă (ahimsa) şi de renunţare. Cu diploma şi titlul de avocat, Ghandi, în vârstă de 21 de ani, se îndreaptă spre casă. Află, la întoarcere, că iubita lui mamă murise în timpul cât el lipsise. Nu reuşeşte să îşi întreţină familia, pentru că este prea timid pentru a pleda în faţa curţii. Încearcă să predea engleză într-un liceu, însă e respins ca fiind necalificat. I se iveşte ocazia de a pleca în Africa de Sud, pe o perioadă de un an, pentru a ajuta la un caz legal complicat în care fuseseră implicate persoane din comunitatea locală de indieni.

În Africa de Sud este el însuşi victimă a discriminării rasiale şi a abuzurilor minorităţii albe (alcătuită, pe atunci, din olandezi şi englezi). Aruncat din tren pentru vina de a fi insistat să rămână la clasa I, din moment ce cumpărase un bilet potrivit, Ghandi îşi petrece sub cerul liber o noapte decisivă din viaţa sa, în mijlocul unei dileme: să se lupte pentru drepturile sale sau să se întoarcă în India. Decizia sa îl va face să rămână în această ţară timp de 20 de ani şi să ofere primul model pentru mişcările non-violente ale secolului XX.

Atunci când i-a întâlnit pe indienii din Pretoria, le-a explicat că le va ofei ajutor, cu condiţia ca ei înşişi să se schimbe. I-a îndemnat să fie oneşti în afaceri, curaţi în viaţa personală şi toleranţi faţă de diferenţele religioase dintre memebrii comunităţii lor. Indienii din Africa de Sud nu aveau drept de vot, de a fi proprietarii caselor în care locuiau, să iasă noaptea fără permis sau să meargă pe un drum public. Ghandi se implică activ în cucerirea drepturilor elementare pentru conaţionalii săi. În 1896 călătoreşte în India pentru a-şi lua soţia însărcinată şi copiii (doi ai săi şi un nepot orfan). Aici dă numeroase interviuri şi face cunoscută cauza indienilor din Africa de Sud. Indignarea pe care o resimte îi învinge timiditatea caracteristică.

Întors în Africa, nu i se permite să părăsească vasul, apoi e bătut şi se cere spânzurarea lui. Când spiritele se calmează, Ghandi nu vrea să sufere nimeni pentru vina de a-l fi apărat. Atitudinea lui îi impresionează şi pe albi. În 1899, când începe războiul Burilor, Ghandi e de partea enlezilor. Considera că, din moment ce luptă pentru drepturile sale ca supus britanic, trebuie să apere interesele Regatului.

În 1901 se întoarce în India, dornic să facă mai mult decât munca unui avocat prosper în Africa de Sud. Indienii de acolo l-au acoperit cu daruri, unele valoroase, însă Ghandi le-a pus pe toate la bancă, în contul nevoilor comunităţii pe care o servise. „ A servi e religia mea”, spunea, mai târziu. E nevoit să se reîntoarcă în Africa, de unde pleacă definitiv abia în 1915.

În toată această perioadă tumultuoasă a vieţii lui, Ghandi citeşte, studiază şi aprofundează Gita. Îşi scrie pe perete versete pe care le memorează în fiecare dimineaţă, atunci când se spală pe dinţi. Se hrăneşte mai mult cu fructe şi seminţe, îşi face singur hainele pe care le poartă. Îşi dă seama că nu poate trăi în acelaşi timp urmând „şi carnea şi spiritul”. În 1907, la aproape 37 de ani, după ce avusese patru copii, depune un jurământ de castitate. Aici, în Africa de Sud, ajunge la concluzia că lupta pe care o poartă trebuie dusă în numele adevărului şi al iubirii. Pentru toţi oamenii deopotrivă. La sugestia unui văr, îşi denumeşte campania Satyagraha, o combinaţie între două cuvinte semnificând „adevăr” şi „forţă”.

Este închis de mai multe ori. De fapt, pe parcursul vieţii, Ghandi petrece peste şase ani în închisori unde, de multe ori, foloseşte o metodă de protest proprie lui, cea a reţinerii de la hrană. În 1909 e închis pentru trei luni. Are ocazia să citească în acest răstimp. Cărţile care îl influenţează în această perioadă sunt Essay on Civil Disobedience, a lui Henry David Thoreau şi cartea lui Lev Tolstoi, Împărăţia lui Dumnezeu este în tine, în care scriitorul rus recomanda ca oamenii să trăiască după modelul lui Hristos. Până în 1910, când Tolstoi moare, Ghandi va purta o corespondenţă cu scriitorul rus. Tolstoi îi scrie: „Ceea ce se numeşte rezistenţă pasivă nu e altceva decât a-i învăţa pe alţii ce e dragostea”.

Călătoreşte la Londra pentru cauza indienilor din Africa de Sud. Scrie Hind Swaraj, un pamflet politic care prefigurează lupta sa ulterioară.

Mişcarea din Africa de Sud este finanţată de indieni cu dare de mână, dar şi de Hermann Kallenbach, un industriaş german, care cumpără un pământ lângă Johannesburg pentru Ghandi şi ai lui. Mohandas înfiinţează aici Tosltoy Farm. E vorba despre un loc unde hinduşi, musulmani, creştini şi evrei trăiesc împreună, având aceleaşi drepturi şi responsabilităţi. Fumatul şi alcoolul erau interzise. Puţinii nevegetarieni îşi schimbă obiceiurile. Cei care călătoreau la Johannesburg mergeau pe jos cale de 20 de mile dus şi tot atâta la întoarcere. Ghandi credea că o dietă uşoară, mult exerciţiu fizic şi o împachetare cu nămol pot vindeca aproape orice boală.

În iulie 1914 Ghandi şi soţia lui ajung în Anglia. Imediat după începutul Primului Război Mondial, indienii văd ocazia luptei pentru independenţă. Ghandi se opune, spune că nu va profita de slăbiciunea adversarului şi le arată că trebuie să fie de partea englezilor pentru a-i aduce apoi acolo unde îşi doresc, cu iubire însă. Clima Londrei nu îi face bine, aşa că e nevoit să se întoarcă în India. Deja era cunoscut în ţara sa natală unde era numit Mahatma („marele suflet”, aşa cum i-a spus poetul Rabindranath Tagore).

În India, uriaşa colonie a micului stat britanic, Ghandi stabileşte sediul adepţilor săi la Sabarmati, lângă oraşul Ahmadebad. Comunitatea capătă notorietate ca satyagraha ashram, deşi era vorba despre o comunitate mai ales politică, şi apoi religioasă, aşa cum este un ashram. „Lumea spune că sunt un sfânt care se pierde în politică. Adevărul este că sunt un politician care se străduieşte să fie un sfânt”, spunea Ghandi. Dispreţul lui pentru discriminarea de orice fel îi atrage condamnarea din partea unor hinduşi ortodocşi, atunci când îi primeşte în ashram pe nişte paria, excluşi din sistemul castelor.

Este alături de cauzele lucrătorilor indieni, oriunde ar fi muncit ei, arătându-le cum să facă presiuni pentru a încerca să-şi câştige drepturile. Atunci când nişte lucrători textili descurajaţi vor să renunţe la grevă, Ghandi le spune că nu se va mai hrăni până când nu vor relua presiunile. Aceste perioade de post, inspirate de mama lui, o femeie foarte credincioasă, nu erau ceva nou pentru Ghandi. La Tolstoy Farm, atunci când locuitorii se abăteau de la regulile ashramului, el postea până 7 sau chiar 14 zile.

După încetarea războiului, politica represivă britanică se intensifică. Ghandi organizează o grevă nemaivăzută în care întreaga ţară e paralizată pentru o zi, în timp ce lumea iese în stradă. Ghandi este până la urmă arestat. Nu poate înţelege de ce conaţionalii săi nu îi urmează ideile şi se dedau la acte de violenţă. Declară că următoarea fază a campaniei va fi „necooperarea”. Ghandi este liderul Congresului Naţional Indian, stabilit încă din 1906, organism care începe să capete forţă sub conducerea lui. Necooperarea însemna reţinerea de la cumpărarea de produse englezeşti, nefrecventarea şcolilor britanice, neplata taxelor, nesupunerea faţă de guvernul colonial. Britanicii au răspuns cu represalii, aşa că poporul revoltat a vrut să treacă dicolo de această tactică non-violentă. În urma unor incidente, Ghandi şi-a dat seama că nu poate controla o masă atât de mare de oameni nepregătiţi pentru Satyagraha. Este arestat şi condamnat. În sala de judecată se declară vinovat, dar spune: „în opinia mea, necooperarea cu răul este o datorie, în aceeaşi măsură ca şi cooperarea cu binele”. Este condamnat la şase ani de închisoare. Avea 53 de ani şi conaţionalii săi îl numeau deja bapu („tată”). După doi ani, bolnav, este eliberat. Mişcarea lui însă se disipase. Dacă înainte hinduşi şi musulmani acţionaseră uniţi sub o cauză comună, acum cele două comunităţi deveniseră antagonice. Pentru a-i convinge la reconciliere, Ghandi a postit pentru 21 de zile într-o casă musulmană. Conflictele au încetat doar până la întreruperea celor 3 săptămâni.

În următorii ani, Ghandi se concentrează pe dezvoltarea internă. Urmăreşte unitatea între hinduşi şi musulmani, abolirea statutului de proscris sau paria şi utilizarea îmbrăcăminţii fabricate manual, de către populaţia autohtonă, căreia i se oferea astfel un venit.

Rămâne în congres, însă se dedică lungilor călătorii pin India. Fostul avocat timid care nu putea pleda magnetizează masele şi este un fervent strângător de fonduri pentru cauza sa. Oriunde merge este întâmpinat ca un salvator al neamului şi chiar mai mult decât atât: spre disperarea sa, apare o sectă care îl proclamă sfânt şi chiar cineva îi atribuie vindecări miraculoase. Împrăştie peste tot principiile sale, la care adaugă altele, precum egalitatea pentru femei şi abţinerea de la alcool şi droguri.

La adunarea Congresului din decembrie 1928 declară că dacă India nu va primi statutul de dominion în răstimp de un an, va începe lupta pentru independenţă. Din nou, în faţa instigărilor la violenţă, a îndemnat la mişcări pacifiste.

În februarie 1930 Ghandi a contestat monopolul coroanei britanice asupra sării. La semnalul dat de lider, indienii au început să producă, să vândă şi să cumpere ilegal sare. Britanicii au recurs la violenţe, dar nu au putut înăbuşi mişcarea care s-a extins apoi la părăsirea locurilor de muncă în administraţia britanică, la boicotarea mărfurilor englezeşti şi refuzul plătirii taxelor. Ghandi este întemniţat fără să fie acuzat, să existe un proces sau o sentinţă. Eliberat, conduce un marş către exploatările de sare. Englezii îl opresc pe el şi pe cei care îl urmează şi îi acoperă cu lovituri. Nimeni nu ridică nici o mână pentru a se apăra. Gestul impresionează chiar şi pe britanici.

În toamna lui 1931 ajunge la Londra pentru negocieri. Călătoreşte în toată Anglia pentru a susţine cauza unui „parteneriat onorabil” între cele două naţiuni. Este invitat la ceai alături de rege şi regină, dar onferinţa la care fusese invitat eşuează.

Britanicii plănuiesc adoptarea unei noi constituţii care să dea drept de vot hinduşilor, musulmanilor şi proscrişilor însă numai pentru candidaţi de-ai lor. Temându-se de o nouă segregare, Ghandi începe o alză perioadă de post. În prima zi, milioane de indieni fac acelaşi lucru. După patru zile, medicii avertizează că Ghandi se stinge. Hinduşii şi proscrişii votează împreună şi, pentru prima oară după 3000 de ani, paria sunt primiţi în templele hinduse.

India e gata să intre în al Doilea Război Mondial alături de Aliaţi, cu condiţia să poată intra ca o ţară liberă. Englezii însă refuză cu înverşunare. Unii dintre liderii indieni vor să se revolte în perioada în care Anglia e asediată de nazişti, dar Ghandi se opune: „nu ne vom câştiga independenţa pe ruinele Angliei”. Atunci când şi Japonia se alătură naziştilor, America şi China exercită presiuni asupra Angliei pentru a convinge India să intre în război. Dar aceasta refuză acordarea independeţei. Ghandi e arestat şi în toată India se petrec evenimente violente, pe care Mahatma nu le mai poate împiedica.

Ghandi nu poate opri segregarea Indiei după principii religioase. Deşi a luptat mereu pentru o Indie unită, în care hinduşi şi musulmani să aibă drepturi egale, ideile sale nu au fost susţinute. Oficial, ziua independeţei Indiei rămâne în istorie ca fiind cea de 15 August 1947. Ghandi nu a participat însă la ceremonii.

7 sau 8 milioane de oameni au murit în războiul civil care i-a opus ulterior pe musulmani şi hinduşi. Ambele tabere îl acuzau, musulmanii pentru că se opunea existenţei statului Pakistan, hinduşii pentru faptul că îi voia împreună pe toţi, că de pildă spunea versuri din Coran alături de rugăciunile cu familia. În ianuarie 1948 are loc o primă tentativă de a-l asasina care însă eşuează. Pe 30 ianuarie, Ghandi îşi ţine obişnuita întâlnire pentru rugăciune în aer liber. În public se afla şi Nathuram Vinayak Godse, publicist, care trage asupra lui Mahatma trei focuri de armă. Primul ministru Nehru a anunţat în acea seară întregului popor indian că lumina a dispărut din vieţile lor. Dar că, de fapt, nu era vorba despre o lumină ca oricare alta, pentru că şi o sută de ani de vor trece, ea tot va fi vizibilă, deoarece reprezintă adevărul viu.

Figura lui Ghandi şi filozofia sa non-violentă au inspirat personalităţi şi mişcări importante ale secolului XX. Martin Luther King şi James Lawson, lideri ai mişcării pentru drepturile civile ale afro-americanilor se revendică de la marele gânditor indian. Nelson Mandela şi campania sa anti-apartheid îi continuă lupta pentru democratizarea Africii de Sud. Al Gore, dar şi Barack Obama îl recunosc drept model.

Deşi a fost nominalizat de 5 ori între 1937 şi 1948, Ghandi nu a primit Premiul Nobel pentru pace, lucru pentru care Comitetul Nobel şi-a exprimat public regretul mai târziu.

„Nu ştim întotdeauna unde se află binele nostru. De aceea e cel mai bine să presupunem faptul că binele vine întotdeauna dacă urmăm calea Adevărului.” Întreaga existenţă a lui Ghandi rămâne în memoria colectivă a umanităţii ca o căutare a adevărului. El însuşi a vorbit şi a scris mult despre acest lucru. Viaţa l-a învăţat că ar fi mai bine dacă fiecare ar trăi după propria interpretare a adevărului, acceptând cu dragoste şi perspectiva celorlalţi. „Din experienţa mea, am întotdeauna dreptate din punctul meu de vedere şi adeseori mă înşel din punctul de vedere al criticilor mei bine-intenţionaţi. Ştiu că toţi avem dreptate din punctul nostru propriu de vedere iar acest lucru mă face să nu atribui oponenţilor sau criticilor mei cu totul alte motive. Cei şapte orbi care au descris diferit elefantul au avut cu toţii dreptate din punctul lor de vedere. Îmi place foarte mult această doctrină a multiplelor perspective asupra realităţii. Această doctrină m-a învăţat să îl judec pe un musulman de pe poziţia lui şi pe un creştin din perspectiva sa. Înainte obişnuiam să dispreţuiesc ignoranţa adversarilor mei. Astăzi îi pot iubi, deoarece mi s-a dat dat darul de a mă vedea aşa cum mă văd ceilalţi...Vreau să îmbrăţişez cu dragoste pe toţi oamenii, de pretutindeni.”

În căutarea adevărului, Mahatma Ghandi a avut de luptat în primul rând cu sine însuşi. Înainte de a întreprinde campaniile sale celebre care au dus la schimbarea lumii, a început schimbarea cu propria persoană. „Nu poate exista pace interioară fără cunoaştere adevărata”. Fără cunoaşterea de sine.

Care e argumentul principal care să susţină această filozofie de viaţă a non- violenţei? „Căutarea Adevărului presupune recunoaşterea faptului că nici un om, nici un partid, nici o clasă socială, nici o rasă nu deţine întregul Adevăr, că de vreme ce orice perspectivă omenească e parţială, fiecare punct de vedere are dreptul la liberă exprimare, la luare în considerare şi la respect, chiar dacă adesea merită să fie respins. Omul trebuie să fie liber pentru a căuta Adevărul iar Adevărul îl va face liber.”